Avem un președinte țară

Prin 1994, cred, eram la Costinești, la un soi de simpozion/serie de emisiuni despre presa tânără sau tinerii din presă, ceva de genul ăsta, având-o drept amfitrioană pe Jeana Gheorghiu. Mi-i amintesc, sper să nu mă-nșel, pe Claudiu și Adriana Săftoiu, pe Chris Simion (care scria la „Salut”) și alți câțiva oameni care, la vremea aia, erau ziariști tineri și foarte tineri.

În timpul unei mese rotunde, în una dintre zile, Alexandru Mironov, care pe atunci era ministru al Tineretului și Sportului, ne-a vorbit despre cât de mult rău fac țării, imaginii și credibilității acesteia, ziariștii care scriu, vorbesc, fac dezvăluiri despre încălcarea de către România (ca stat și la nivel de persoane fizice) a embargoului pe produse petroliere impus Republicii Federale Iugoslavia.

INEDIT Donald Trump redesenează harta Iranului în forma feței lui într-o postare controversată pe Truth Social

23:11

EXCLUSIV Ștefan Popescu – Ce înseamnă victoria AFD pentru Germania și care va fi impactul pentru curentele suveraniste din Europa, inclusiv din România

23:09

Din cauza războaielor din fosta Iugoslavie, entitatea numită Republica Federală Iugoslavia (care mai era compusă doar din Serbia și Muntenegru) era supusă unor multiple sancțiuni internaționale, printre care și un embargou asupra vânzărilor de produse petroliere către acest stat.

Au existat, în epocă, câteva anchete extrem de serioase de presă prin care se dezvăluia încălcarea embargoului de către România, la scară largă, prin intermediul unei rețele coordonate de către SRI. De asemeni, autoritățile închideau în mod evident ochii la contrabanda cu produse petroliere care avea loc în Clisura Dunării.

„Benzinarii” din Clisură au devenit, foarte rapid, foarte bogați, fără ca nimeni din instituțiile statului să-i deranjeze cu ceva. Chiar și polițiștii de frontieră aveau două joburi: o parte a zilei polițiști, o alta contrabandiști.

Teoria lui Alexandru Mironov era că, relatând despre aceste lucruri, mai ales despre operațiunile statului, este atacată însăși țărișoara. Cum ar spune un clasic (deja) al zilelor noastre, era „un atac la adresa imaginii și credibilității țării noastre”.

Nici acolo, la Costinești, și nici prin alte părți ale țării, ziariștii acelei epoci nu erau de acord cu această idee. Dacă statul român încălca niște acorduri și niște sancțiuni cu care oficial fusese de acord, atunci acest lucru trebuia spus, scris, dezvăluit. Nu era un atac la adresa țării, ci un gest absolut normal, absolut democratic și chiar patriotic, prin care ziariștii puteau contribui la vindecarea societății românești prin spunerea adevărului.

Culmea, chiar „Adevărul” lui Dumitru Tinu și Cristian Tudor Popescu, „Azi”, „Dimineața” și „Vocea României”, publicații extrem de favorabile sau chiar aparținând guvernului și lui Ion Iliescu, erau singurele publicații care încercau să ascundă ce se întâmpla în Clisură, în numele interesului național superior.

Așa am crescut, așa m-am format ca ziarist, participând la astfel de discuții, făcând parte dintr-un grup de oameni deja sau în devenire profesioniști, preocupați de astfel de dileme, care dezbăteau astfel de probleme nu doar la simpozioane, ci mai ales în redacții și, deseori, la bere. Nu eram preocupați pe vremea aia să găsim partidul sau politicianul pe care să-l lingușim mai bine pentru a-i goli mai cu temei buzunarele, ci eram uneori obsedați să găsim și să transmitem către cititori acele informații care să ne ajute să ne apropiem mai repede și mai sigur de democrație și libertate.

Gândiți-vă că în acea perioadă (anii ’90 ai secolului trecut), era încă în vigoare un articol din Codul Penal din 1968 prin care un ziarist care „aducea atingere onoarei” unui demnitar al statului român putea primi pedepse cu închisoarea între 6 luni și 5 ani.

Este vorba despre articolul 238 C. Pen., Ofensa adusă autorității: „Atingerea adusă onoarei sau ameninţarea săvârşită în public, împotriva uneia dintre persoanele prevăzute în art. 160 [Persoană care îndeplineşte o activitate importantă de stat sau altă activitate publică importantă, n.n.], în legătură cu activitatea acesteia şi de natură a aduce atingere autorităţii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani”.

În 1996, ziariștii Sorin Roșca Stănescu și Cristina „Tana” Ardeleanu au fost condamnați la câte 1 an, respectiv 2 ani de închisoare în baza acestui articol, pentru „ofensă adusă autorității”. Au fost achitați la recurs.

Radu Mazăre, care, înainte de a fi primar, a fost ziarist, a fost condamnat, în 1996, la 7 luni de închisoare cu executare, pentru calomnie. Căci, pe vremea aceea, calomnia era penală. Radu Mazăre a fost grațiat de către Ion Iliescu.

Cam astea erau pericolele, reale, la care se expuneau ziariștii perioadei în care m-am format eu în meseria asta. Și, totuși, nu se fereau să scrie despre președinți, premieri, politicieni, șefi de servicii secrete și așa mai departe.

Ziariștii de atunci erau dispuși să moară cu dinții înfipți în gulerul politicienilor, nu în șlițul lor.

Iar cetățenii României nu considerau că a-l critica pe președintele țării este un act de lezmajestate sau de trădare cum au ajuns, iar, în zilele noastre, să creadă unii.

Articolul 238 din Codul Penal care pedepsea „ofensa adusă autorității” a fost abrogat în 2002, articolul 206 din Codul Penal, care pedepsea cu închisoare „calomnia” a fost abrogat în 2006.

Arc peste timp, în 2026 ne-am trezit, într-o dimineață de ianuarie, la ora 1:00 AM, cu un președinte care consideră că „a-l acuza pe Președintele României de minciună […] reprezintă un atac la adresa imaginii și credibilității țării noastre”.

Putem, domnule Nicușor Dan, să vă spunem „Președintele Soare” în timp ce vă pupăm în c*r, din moment ce ați ajuns să credeți că țara sunteți dumneavoastră?

AUTORUL RECOMANDĂ:

• Pacea americană și noua supușenie mondială
• Se destramă banda care ține ostatică România
• Noul hit al Justiției române: Mi-e frică, mi-e frică să dorm singurică