Inima lui Grigore Vieru

Sunt 16 de ani de când inima românului Grigore Vieru a încetat să mai lupte pentru o Românie Întreagă. Pentru o Românie care să poată să fie din nou întinsă și dincoace și dincolo de Prut. Pe nenea Grig, cum îi spun frații basarabeni, pe Gogoe, cum îi spunea tata, care îi era frate dincolo de ADN și de certificate de naștere, l-am cunoscut de când eram copil. Am crescut, practic, știind că în casa din Dionisie Lupu poate veni oricând fie Grigore Vieru, fie alt frate al lui Adrian Păunescu, om care să aibă nevoie azi sau mâine de ajutor.

Am crescut cu viața lui Grigore Vieru scurgându-se aproape de mine. Și mi se părea normal să îi am atât de aproape pe acești oameni care azi fac din istoria literaturii și țării noastre o istorie valabilă, demnă de a fi învățată și de aceia care, peste un timp, vor vrea să construiască viitorul. Sau măcar prezentul.

ULTIMA ORĂ Papa Leon al XIV-lea a fost diagnosticat cu cancer pulmonar. În ce stare se află Suveranul Pontif după intervenția chirurgicală

00:32

CONTROVERSĂ Iranul vrea să atace cablurile de internet subacvatice și centrele de date dacă conflictul cu SUA va izbucni din nou. Cât de expus este internetul din regiune

23:56

Moartea sa mi-a rămas la fel de puternic în minte. Dimineața de coșmar din ianuarie 2009 când, dintr-o dată, pe ecranul televizorului mic de la mine din cameră, l-am văzut pe tata într-o fotografie și l-am auzit plângând în hohote, prin legătură telefonică, alături de aceia care, din studio, marcau un moment negru al literaturii române și al României. Al României întregi, cum spuneam.

A urmat ziua înmormântării, chiar un 20 ianuarie în care, cu mari, mari eforturi, au ajuns la Chișinău cei mai mulți dintre aceia care făceau parte din identitatea lui Vieru și din bătăliile pe care le ducea în fiecare zi a existenței sale.

Și ce om firav părea! Și ce om puternic era, de fapt. Din familia sa, au mai rămas puțini. În afară de România Întreagă căreia, se pare, nu știm să-i dăm trup. Au rămas fiul Călin și nepoții. De la văduva sa, Raisa Vieru, ne-am luat rămas-bun de curând. De la fiul lui cel mare, tot anul trecut, când vremurile au decis că e momentul să-l mute din lumea celor vii în lumea celor drepți. Cum spun Cărțile Sfinte. A mai rămas puțin în urma lui Gogoe. Și, mai trist decât atât, au rămas tot mai multe Românii sfărâmate, rupte în mai mult de două bucăți, împărțite în tot mai multe interese și teritorii.

Iar Grigore Vieru scria: „Toamnă tîrzie/la noi la Lipcani,/rece ca sfecla de zahăr.//Mă trezesc dimineața/cu toate laicerele casei pe mine,/ostenit de greul lor colorat.//Mă temeam să nu-ți fie frig,/zice mama.//Vin rudele să mă vadă,/vorbesc în șoaptă afară/ca la priveghi,/să nu-mi tulbure somnul/și țistuiesc pe cei mici/să fie cuminți.//Mă aplec să le sărut mîna,/ele și-o smulg îndărăt:/ „Nu trebuie…“/rușinîndu-se de pămîntul/de sub unghii și din/crăpăturile palmelor./O, neamule, tu, adunat grămăjoară,/ai putea să încapi/într-o singură icoană.”

Ne rămâne dreptul să citim. Să-i citim pe ei, bătrânii noștri poeți nemuritori. Care au crezut în țara noastră. Și într-o singură icoană. Dor de Grigore Vieru acum, la 16 de ani de la dispariția sa! Dor de noi înșine, la cine mai știe câți ani de la dispariția curajului nostru și al chefului de a trăi mâine mai bine decât azi, mai liber decât azi, mai demn decât azi!

Citește și:

Amalgam de definiții

Aplauzele lui Duckadam

Ce s-a ales (de noi)

Viața după sondaje

Copilul meu s-a supărat pe Dumnezeu