Țara nu mai arde

Gata, răsuflăm uşuraţi şi avem măcar impresia că viaţa poate merge înainte. Acum că s-a terminat cu alegerile şi nu mai avem nimic de ştampilat până peste câţiva ani, să ne vedem de ale noastre. Să ne creştem în continuare copii şi să ne criticăm părinţii pentru prea tradiţionale metode de educare a celor mici. Să ne bucurăm de culoarea verde a semaforului şi de libertatea de a fura startul şi de a trece pe roşu, atunci când nu trece nicio maşină pe stradă. Căci tot mai puţine mari maşini trec pe strada noastră.

Să ne ştergem zâmbet sau lacrimă de pe chip şi să suspectăm că dreptul la opinie rămâne un drept sfânt, pe care ni-l vor respecta toţi cei care au forţa să aprobe sau să refuze păreri pe aici, prin ţara proiectelor care încep şi nu se termină nicicând.

ACTUALITATE Ion Cristoiu: „Iran are 3 forțe la conducere. Cât trăia Khamenei, toți ajungeau la ei. Acum americanii nu știu cu cine să mai discute”

09:30

REACȚIE Adrian Câciu: Oana Gheorghiu a stat în lojă la concertul Metallica. Și-a pus și poză, lăudându-se si atacând, plină de aroganță

09:24

La ora la care vă scriu şi la ora la care îmi pun şi eu ordine în minte, împart un spaţiu strâmt cu cineva care a fost, până târziu în noapte, observator la acest tur doi al alegerilor prezidenţiale din România. Şi mare mi-a fost mirarea să aflu, de la surse sigure, că procesul electoral s-a desfăşurat mai lin ca oricând, în linişte deplină. De numărarea voturilor, ce să mai spunem?

Până la miezul nopţii toate urnele erau răsturnate, toate buletinele împărţite în două categorii şi toate ştampilele bine contorizate, arătate la cameră şi validate. Iată un semn de evoluţie!

În rest, bucuria că oamenii rămân oameni. Şi că, dincolo de opiniile politice de ieri sau de oricând, se pot recunoaşte pe străzile tot mai aglomerate ale ţării, după forţa zâmbetului – trădând sau nu amărăciune. Bucureştii de azi sunt perfect identici cu Bucureştii de ieri. Şi în bine, şi în rău. Şi în stânga, şi în dreapta.

Poezia străzii a rămas aceeaşi. Prin ţară, aceleaşi sentimente. De la mândria de a aparţine de o ţară care nu e, totuşi, a nimănui, la tristeţea că mâine nu ştim exact ce va fi şi unde ne vom situa pe harta mare a lumii.

Ticăie ceasul. Un nor mare peste Catedrala Neamului, aflată chiar lângă marea casă a poporului, care a fost salvată de ura maselor tocmai prin repopularea cu aceia care, la sfârşitul zilei, sunt cei mai înjuraţi dintre toţi ai noştri: parlamentarii. Dar cine mai are, după atâtea alegeri, după atâtea tururi şi retururi, energie pentru politică?

Rămânem la offside-uri şi ne amintim că, la sfârşitul de săptămână care tocmai a trecut, în fotbalul românesc s-a încoronat o nouă (veche) campioană. FCSB pentru unii, Steaua pentru alţii. Echipa lui Gigi Becali, bărbosul care face şi desface echipa, iubitul şi criticatul patron care trăieşte prin fotbal şi îl caută mereu pe Cel de Sus.

În timp ce Craiova noastră, a acelora care iubesc poezia, „campioană a unei mari iubiri”, continuă să spere că, într-o zi, într-o vară, va putea ridica marele trofeu deasupra capului. Dar calea e lungă şi greu de bătut… Ca mai toate căile vieţii. Dar noi tot aşteptăm scurtături.

Stânga, dreapta, stânga, dreapta…

Citește și:

Capitala de la Cluj

Liniştea de după furtună

Ţara lui Nichita Stănescu

Artificialii de serviciu

Cât tupeu mai aveţi, domnule?