Ștefan Popescu: Europa cu două viteze. România la periferie

Unul dintre efectele structurale ale conflictului din Ucraina – amplificat de recalibrarea intereselor strategice americane în Europa, de constrângerile bugetare ale principalelor state contributoare la bugetul Uniunii și de imperativul reînarmării și al relansării economice interne – începe să se manifeste cu o claritate tot mai mare.

Asistăm la intrarea Uniunii Europene într-o fază de diferențiere funcțională, previzibilă din punct de vedere istoric, dar rareori asumată atât de explicit. Declarațiile recente ale ministrului german al finanțelor, Lars Klingbeil – „a sosit momentul unei Europe cu două viteze” – nu reprezintă numai o luare de poziție conjuncturală, ci expresia unei strategii deliberate.

Ideea, formulată inițial într-un cadru mediatic oferit la Berlin de publicaţia Die Welt, a fost rapid transpusă într-un demers diplomatic concret: o scrisoare adresată Franței, Poloniei, Italiei, Olandei și Spaniei, menită să pună bazele unui mecanism de cooperare aprofundată între principalele economii ale Uniunii.

CONTROVERSĂ Decizie extremă luată de autorități în cazul copilului criminal. Unde va fi dus acesta. Părinții decăzuți din drepturi

13:42

REVOLTĂTOR Un bucureștean a răbufnit pe internet, după ce a văzut factura la întreținere

13:42

Obiectivul acestui nucleu consolidat este clar: crearea unui spațiu economic privilegiat, capabil să ofere firmelor europene – în special start-up-urilor și proiectelor industriale cu valoare adăugată ridicată – condiții financiare superioare, un cadru normativ mai predictibil și o birocrație redusă, în contrast cu inerțiile structurale ale Uniunii la 27.

Această tentativă de instituționalizare a unui „nucleu dur” reflectă, în egală măsură, anticiparea unei diluări inevitabile a proiectului comunitar pe fondul extinderii către Balcanii de Vest. Chiar și în ipoteza eliminării dreptului de veto, complexitatea procesului decizional va crește, iar coeziunea strategică va fi mai dificil de menținut.

Geografia acestui nou ansamblu de putere indică o concentrare a intereselor pe axa nordică și mediteraneană, cu o atenție diminuată față de flancul estic al Uniunii. În consecință, regiunile periferice – precum bazinul Mării Negre – riscă o reducere a angajamentului politic și strategic direct.

Semnalele diplomatice recente, venite dinspre Paris, Roma sau Berlin, sugerează de altfel o disponibilitate reînnoită a marilor puteri europene de a relua un dialog pragmatic cu Moscova. Această orientare nu poate fi separată de noua fază de cooperare dintre Washington și Rusia, pe care capitalele europene o constată și o internalizează, chiar dacă nu o formulează explicit.

Inițiativa germană, împărtășită de Franța, de a constitui un grup restrâns al celor mai puternice șase economii europene nu redefinește doar arhitectura economică a Uniunii, ci trasează și un nou limes strategic al continentului. Această frontieră internă a puterii europene este indisolubil legată de redimensionarea angajamentului american.

Istoria recentă arată că limesul american și cel european au fost complementare: NATO a funcționat ca o anticameră geopolitică a integrării europene, oferind mai întâi umbrela de securitate, apoi cadrul pentru integrarea economică și fluxurile masive de investiții. Slăbirea primei umbrele accelerează acum replierea celei de-a doua.

În acest context, România se situează clar în afara nucleului dur, într-o poziție periferică ce redevine structurală. Leadershipul de la București se confruntă cu o ecuație strategică dificilă pe care discursul oficial o evită.

În încercarea de a evita marginalizarea și de a-și conserva vizibilitatea diplomatică, România oscilează între Paris și Berlin, încercând să răspundă unor așteptări adesea divergente. Faţă de Franța, semnalele se manifestă în registrul securității și al diplomației – vizibile în poziționarea României față de inițiativa americană a Consiliului Păcii, amânare justificată prin invocarea Cartei ONU, luată cu copy paste din comunicatul Ministerului francez de Externe.

Faţă de Germania, logica alinierii noastre este preponderent economică, iar susținerea semnării acordului cu Mercosur se înscrie în această direcție. Această dublă orientare traduce o lipsă de idei şi o incapacitate de adaptare îngrijorătoare, expresie a unor decidenţi depăşiţi din toate punctele de vedere.

Pentru România, dacă va asista pasiv – şi după felul în care s-a degradat politica sa externă în ultimele opt-nouă luni nu există vreo speranţă – această reconfigurare nu va produce o marginalizare brutală, ci una mai subtilă, dar cu efecte structurale.

Uniunea la 27 se pare că intră într-o fază de fragmentare controlată. Coeziunea formală va masca o diferenţiere tot mai accentuată a accesului la resurse, iar politica de convergenţă va fi înlocuită gradual cu mecanisme financiare selective.

Pentru periferie, fondurile structurale vor fi tot mai frecvent substituite de instrumente precum SAFE, concepute nu atât pentru a stimula o dezvoltare endogenă, cât pentru a orienta cererea către capacităţile industriale ale nucleului dur.

Cea mai semnificativă consecinţă este însă de ordin strategic. Statele din afara nucleului dur riscă să fie plasate într-o zonă intermediară: nici parte a nucleului decizional, nici complet externalizate din sfera sa de interese.

O zonă preponderent ancorată în interesele europene, dar fără a beneficia de aceeaşi densitate de angajament politic şi strategic ca nucleul consolidat. Un nou sens al apartenenţei europene: nu egalitate ca statut şi apartenenţă diferenţiată.

AUTORUL RECOMANDĂ:

• Davos 2026, sub semnul lui Trump: Europa se adaptează, România rămâne pe margine
• România și Republica Moldova: tentația unirii, constrângerile geopoliticii