Grea zăpada, grea zăpada…

De când țin eu minte, zăpezile din București – și din țară, în general – vin… iarna. În decembrie, ianuarie, februarie… În lunile care, și oficial și neoficial, țin de anotimpul marilor fulgi de nea. Dar noi ne mirăm. Și de frig și de ninsoare. Ne înfofolim cu toate căciulile altădată aruncate pe raftul de sus al dulapului în care nimeni nu face niciodată curat.

Ne supărăm că ninge, că plouă, că ne ard tălpile de frig, la o ieșire rapidă din casă, până la non-stopul din colțul străzii. Nu ne găsim gecile groase și încercăm să inventăm căldura, din două tricouri puse unul peste celălalt. Nu reușim, desigur. Și iată un nou motiv de supărare.

FLASH NEWS Călin Georgescu, mesaj de Înălțare: „Ne rugăm ca Dumnezeu să le dăruiască odihnă veșnică eroilor noștri”

21:39

ACTUALITATE Ion Cristoiu: „Nicușor Dan a încălcat Constituția. Nu trebuia să cheme la Cotroceni grupurile formate din parlamentari care au plecat din partidele votate de români”

21:30

Noi ca noi, dar să-i vedeți pe primari… Ăia care își aduc aminte că sunt în funcție. Se întrec, an de an, în găsirea unor soluții fantastice pentru topirea zăpezii, de la sare la nisip, de la nisip la sare, înapoi, caută metode pentru a muta cât mai eficient nămeții din centrul orașului pe la periferie, ies la televizor pe seară, când ar trebui ca toți oamenii să fie acasă, în familie, de parcă s-ar fi abătut asupra noastră vreo catastrofă cum nu s-a mai văzut, și gesticulează larg, în speranța că din gesturile largi se pot naște voturi stabile peste câteva luni sau peste câțiva ani. Și, de fapt, nu se ocupă cu nimic.

A venit zăpada și anul acesta, în Bucureștii marilor speranțe, tot în ianuarie. N-a nins decât o noapte, dar orașul încă arată ca în basmele pe care copiii le așteaptă indiferent de anotimp. Parcurile nu se mai văd ruginite, sunt acoperite tandru de o pojghiță curată, seamănă, în toate cartierele, dacă privești în sus, a castel împodobit.

Parcă acum ar trebui să vină Crăciunul… Dar veselia se încheie rapid, dacă, de pe marile străzi ale capitalei, virezi pe străduțe lăturalnice și nu ai o mașină pregătită de patinoar. Sau dacă, din motive de sănătate, ți-e greu să te deplasezi între locurile unde ai treabă și îți târâi piciorul bolnav printre zonele neîngrijite de pe trotuarele lucioase și alunecoase ale orașului.

Pe măsură ce îmbătrânim, tot mai greu suportăm frumusețea iernii… Și dumnealor, șefii de primării, șefii de consilii județene, tot mai târziu înțeleg că, dacă e ianuarie, dacă e februarie, dacă e chiar început de martie, șansele să se treacă de la ploaie la ninsoare sunt destul de mari.

Ar fi simplu, mult mai simplu, dacă ne-am pregăti din timp pentru cele pe care calendarul ni le oferă, constant, în aceeași perioadă, an de an. Am avea mult mai multă vreme de povestit, la un ceai cald, despre cum ne jucam și noi cu bulgării și cu oamenii de zăpadă, atunci când nu ne ieșise de tot din vene copilăria.

Și am avea și mai spornică răbdare cu cei mici de azi, care nu au de ce să sufere pentru alte probleme, înafara celor din manualul de matematică, pe care nimeni nu le poate evita.

Obișnuiți-vă cu ideea, domnilor, doamnelor! Iarna vine iarna! Ninsoarea nu ne ia niciodată prin surprindere, că doar nu se fac 0 grade în iulie! Calendarul e normal, noi nu prea mai suntem… Nu ne-ar strica, nu v-ar strica puțină normalitatea în tabieturi. Dacă nu performanță, măcar normalitate. Dacă nu normalitate, măcar bun-simț…

Citește și:

Evadarea din paradis

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?

Săptămâna altfel, săptămâna la fel

”Chiriași la noi în țară”

Când românii se simt români