Tot ei!

Am asistat şi noi, ca atât de mulţi din România care încă mai e Românie, la meciul dintre Generaţia de Aur şi Legendele Lumii. La televizor, sub lupa comentatorilor mereu dispuşi să vadă praful de după uşă, sau pe stadion, acolo unde norocoşii au mai prins bilete. Arena Naţională din Bucureşti (pe care echipele de fotbal de azi, care au buget enorm şi care se străduiesc încontinuu să demonstreze că sunt în prima linie, acolo unde nu ajung, de fapt, niciodată, nu reuşesc să o umple decât la câte un final de campionat victorios) a fost arhiplină.

Un nou record de asistenţă: aproape 55.000 de oameni de toate vârstele care au ales să îi revadă pe Hagi, Popescu, Petrescu, Gâlcă, Belodedic. Şi pe toţi ceilalţi care au reuşit, prin muncă şi dăruire, să formeze singura generaţie de aur.

CONTROVERSĂ SUA condiționează apărarea Europei în cadrul NATO de loialitatea față de Trump. Fiecare țară a primit câte un chestionar

23:44

REACȚIE Eugen Tomac comentează articolul despre Călin Georgescu din publicația americană Newsweek, care a fost șters ulterior: „Există grupuri de interese”

23:40

Copii care trăiesc într-o realitate din 2024 în care nu mai există nici sport adevărat, nici campioni reali, au vrut să păstreze în proprii ochi realitatea de ieri. Pentru că noi tot ce avem bun distrugem. S-a întâmplat asta în gimnastică, s-a întâmplat şi la echipa naţională, acolo unde, cândva, se adunau cei mai buni sportivi ca să bată Columbia sau alte reprezentative mari ale lumii.

Acum, cu chin cu vai, am reuşit o calificare la Europene, acolo unde de atât de mult timp nu am mai fost reprezentaţi. Când avem un antrenor ceva mai incisiv, cu viziune de neabătut, îl înjurăm în toate publicaţiile de sport şi pe toate site-urile care caută mereu firul de păr din mâncare. Şi antrenorul pleacă. Şi rezultatele fug şi ele.

Bătrânii care au trecut prin războaie mocnite şi prin mocirle asumate au vrut să mai poată aplauda o dată nume care sigur nu mint. Oricât am fi de orgolioşi, oricât ne-ar plăcea orbirea temporară, oricâte reluări am fi învăţaţi să privim, un meci în care să mai joace o dată Gheorghe Hagi sigur nu e de ratat. Un meci în care să mai poţi vedea câteva driblinguri făcute cu bucuria jocului, cu emoţia victoriei, un meci în care echipa naţională a României să poată reveni de la 0-2 pentru adversari? Nu-i de pierdut acest moment. Aşa că toate scaunele de pe stadion au fost ocupate.

La treizeci de ani de când băteam Columbia, cu golurile lui Răducioiu şi Hagi, a părut că timpul poate fi şi oprit, atunci când încruntarea de fiecare zi nu produce nimic. Ai noştri n-au îmbătrânit, deşi nu mai au toţi corp atletic şi glezne zvelte. Au alergat, unii dintre ei aproape 90 de minute, iar cei 55.000 de oameni de pe stadion au simţit energia şi au întors-o, prin scandări neobosite şi aplauze la fel.

Tot ei au umplut stadionul. Tot ei au reuşit să întoarcă scorul şi să învingă. Tot ei ne-au bucurat. Şi câte alte clipe de mândrie ne-au oferit! Şi câte alte vise ne-au făcut să avem, atunci când încă mai puteam crede în performanţă şi în dreptul României de a urca pe prima scenă a lumii.

De când n-am mai crezut în asta! De când n-am mai fost vii, pe Arena Naţională! De când n-am mai fost primii, în ţara noastră, în casa noastră, în oglinzile noastre! Ce mult timp a trecut. Şi ce puternică e, la meciul oficial de retragere, Generaţia de Aur!

Citește și:

Cine are grijă de România? Cine are grijă de români?

Săptămâna altfel, săptămâna la fel

”Chiriași la noi în țară”

Când românii se simt români

De ce Austria nu ne vrea?

Și, totuși, de unde prețurile astea?