Ziua înmormântării

N-am trăit niciodată într-un roman. De obicei, viața, oricât ar fi de spectaculoasă, tot se trădează și, mai devreme sau mai târziu, simți că e viață, că e adevăr pe undeva, prin cele pe care le simți, le trăiești, le vezi. Ce șansă, astfel, să intru, aproape conștient, pentru o jumătate de zi, într-un roman de Dinu Săraru! Să stau acolo, în paginile scrise clar, negru pe alb, piatră pe fir de iarbă, de mâna celui mai mare romancier român contemporan, să locuiesc în ideile lui, să văd curgând acțiunea, să cunosc oamenii care sunt, dintr-o dată, personaje! Ce șansă, în marea tristețe de început de martie, care ne-a retezat din idealuri și ne-a adus aminte că erele care se sfârșesc iau cu ele și parte din sufletele noastre!

Asta am trăit, în zilele de 4 și 5 martie. Începând cu Teatrul Național din București, unde prietenii cei mai triști au ales să vină să mângâie un sicriu acoperit în tricolor, unde mari actori ai țării s-au închinat, rugându-se pentru o veșnicie așa cum e ea trecută în definițiile generoase. Apoi, drumul spre Râmnic…

ACUM Liderii Uniunii Europene au emis o declarație comună despre situația din Venezuela: „Suveranitatea țării și dreptul internațional trebuie respectate”

00:00

FLASH NEWS Spania și alte cinci țările sud-americane denunță SUA pentru „violarea dreptului internațional” după atacarea Venezuelei și capturarea lui Maduro

23:35

Aglomerație, tiruri, blocaje, fel de fel de gropi ascunse de asfaltul deloc credincios. Și Biserica. Marea Catedrală din Vâlcea, înconjurată de zeci de coroane de flori, toate frumoase, ba albe, ba roșii, împodobite cu mesaje pline de regret, de dor, de un fel de speranță care caută vindecarea. Seara, de la ora 19, slujba. Adevărata vindecare, din glasul Înaltpreasfințutului Varsanufie.

Ce era mai greu, ce era mai clar desprins din roman, abia urma. Ziua înmormântării. De dimineață, au început rugăciunile. Fetele Săraru, ca niște picturi negre, firave, lipite de sicriul celui care le-a călăuzit și le-a ordonat viețile. Câte un scâncet care mai rupea din liniștea grea din Catedrală. Un bun rămas zguduit de suferință.

Apoi, respectându-se, parcă, un scenariu scris perfect scris dinainte, un drum spre Slătioara din romanele lui Dinu Săraru, un soare care orbea ochii și spăla obrajii plini de lacrimi. Și curtea boierească! Ce curte! Ce casă! Ce imagini! Între copaci, mormântul, pregătit dinainte chiar de el, de autor, ca pe o ultimă carte, ca pe o ultimă mare operă. Cu piatră grea, despre care povestea, în interviuri de acum câțiva ani, că e adusă din Bulgaria.

O piatră pe care scria numele lui: Dinu Săraru. Onoruri militare, cântec grav, salve de pușcă. Ce zgomot infernal! Ce durere – la fel! Soare peste Slătioara și peste mormântul proaspăt deschis. Până la finalul slujbei, până la capătul lacrimilor, când un nor rece a acoperit toată Măgura. Dar n-a plouat. S-a întors lumina, a rămas lumina. Până noaptea, târziu, când curgeau streșinile caselor pe fiecare colț de Slătioară. Când și Cerul, ostenit, alegea să plângă după cel care nu ne mai poate spune nimic.

Romanul „Ziua înmormântării”, de Dinu Săraru este, poate, cel mai trist roman pe care l-am citit vreodată. Și singurul în care am trăit. Eram și eu acolo, cu tot cu dorul de dumnealui, cu tot cu regretele că mai există ființe care cred în CNP-uri și în distanțele dintre viață și moarte. Tricolorul de pe sicriu mi-e martor. Și clopotele de la catedrala din Râmnic știu tot.

Am trăit, o zi și-un pic, într-un roman. Habar n-am ce știri au mai fost, ce spune actualitatea politică a țării sau care sunt realitățile sociale ale orașelor mari. Romanul din care, după deznodământ, am fugit se petrecea undeva, într-o Oltenie fără vârste, acolo unde toată lumea știe unde-i casa scriitorului Săraru: mai jos, în vale, pe stânga, acolo unde-i agitație mare… La drum, da, da, la drumul mare. Acum, liniște, Dinu Săraru s-ar putea să continue să scrie!

Citește și:

Atenție la veștile bune!

Evadarea din paradis

Dar cu târgurile ce aveţi?

Ultima şansă

Altă iarnă, aceleași probleme

N-avem cu cine!